Michael Kenna

Michael Kenna (n. 1953) este un celebru fotograf britanic  ce trăiește actualmente în Seatlle, SUA.

Unul dintre cei mai importanți fotografi de peisaj ai generației sale, de patruzeci de ani aruncă asupra lumii o privire care rafinează subiectul său predilect, peisajul.

Fotografiile sale, adesea făcute în penumbră, sau la ore întunecate ale nopții, în brumă sau ceață, se concentrează în principal asupra interacțiunii dintre elementele naturale și urmele pe cere omul le lasă asupra peisajului.

Pe cât este de nocturn, pe atât de diurn este, fascinat fiind de orele zilei în care lumina este vie, mișcătoare. Grație expunerilor lungi, care pot ajunge până la 10 ore, fotografiile sale surprind detalii pe care ochiul nu le poate percepe în mod normal.

Opera lui Michael Kenna a făcut obiectul a peste șase sute de expoziții pe tot mapamondul, în cele mai prestigioase galerii și muzee.

Advertisements

James Nachtwey

James Nachtwey (n. 1948)  este un cunoscut  fotojurnalist american și fotograf de război. A crescut în Massachusetts și a studiat Istoria Artei și Științe Politice. A fost premiat de cinci ori de Clubul de Presă Robert Capa. În 2003 a fost rănit de o grenadă aruncată asupra convoiului sau în timp ce era într-o misiune pentru Time, în Bagdad, dar după acest incident s-a refăcut complet.

El a documentat o varietate  de conflicte armate și probleme sociale, petrecându-și timpul în Africa de Sud, America Latină, Orientul Mijlociu, Rusia, Europa de Est, imortalizând imagini ale războiului, ale conflictelor și foametei, și realiz\nd reportaje foto asupra problemelor socio-politice (poluarea și închisorile) în Europa de Vest și Statele Unite. În prezent locuiește în New York.

Fotografiile lui Nachtwey au fost expuse în toată Europa și în Statele Unite și a primit numeroase premii, incluzând și premiul World Press Photo acordat în 1994.  În 2001, a fost lansat documentarul War Photographer focusat pe Nachtwey și munca pe care o face. Regizat de Christian Frei, filmul a fost nominalizat de Academy Award ca fiind cel mai bun film documentar.

Ernest Joseph Bellocq

Ernest Joseph Bellocq

(1873 – 1949)

Bellocq a fost un fotograf american care a activat la începutul secolului al XX-lea la New Orleans. Este celebru prin fotografiile sale nud ale unor prostituate din Storyville, cartierul cu lampioane roșii al orașului. Bellocq s-a născut în cartierul francez al New Orleans-ului. Era o celebritate locală trăind de pe urma fotografiilor de peisaj șia fotografiilor publicitare pozând vapoare sau mașini industriale. A realizat deasemenea fotografii în care s-a manifestat puternica sa personalitate în zone ascunse ale vieții comunității, pozând fumătorii de opium din cartierul chinez și prostutuatele din Storyville.

La începutul vieții sale artistice trăia ca un dandy; spre sfârșit trăia singur având reputația de excentric, antisocial. Se spune că nu-l mei interesa nimic în afară de fotografie. După moartea sa, cea mai mare parte a negativelor și a copiilor pozitive s-a distrus. Negativele seriei Storyville au fost mai târziu găsite într-o canapea. În 1971, o selecție a fost publicată în albumul „Portrete din Storyville“, fotografiile fiind foarte apreciate pentru îndrăzneala și frumusețea lor. Sunt portrete de femei,unele nud, altele respectabil îmbrăcate, altele pozând ca și cum ar interpreta o neștiută piesă de teatru. Numeroase fotografii sunt grav avariate. Fețele personajelor au fost zgâriate de către Bellocq însuși, de către fratele său, preot iezuit, moștenitor al fotografului sau de către un necunoscut. Alte fotografii înfățișează femei purtând mască, ceea ce conduce la concluzia că modelelor artistului trebuia să li se protejeze identitatea.

S-a turnat un film (Pretty Baby – 1978 SUA) despre activitatea lui Bellocq în cartierul rău famat. În ceea ce-l privește pe Bellocq însuși, este cunoscut faptul că el nu a fost interesat de prestația doamnelor de la bordel; nunta cu Violet, prostituata minoră, a fost o soluție de moment prin care a reușit să o salveze de un viitor dinainte scris. El și-a mărturisit fascinația sa profundă și respectul pentru aceste ființe umane, din fericire, într-un mod particular, prin portretele realizate. Fără ele, fără aceste imortalizări artistice ale traiului în aceste comunități specifice perioadei, amintiri despre fascinanta lor viață, și aceea a districtului, cartierul rău famat, s-ar fi pierdut pentru totdeauna. Una peste alta, filmul este un minunat imn închinat artei pionierului Bellocq, cât și femeilor pe care le iubea în felul său. Consultarea lucrării „Storyville, New Orleans“, de Al Rose, și a albumului „E. J. Bellocq: Storyville Portrete“ ne-ar putea deschide ochii la ceea ce a recreat Louis Malle în minunatul său film, interzis o lungă perioadă în SUA, pudibonde în anii ’80. Filmul a fost nominalizat pentru Palme d’Or la Cannes, în 1978, festival la care a câștigat Marele Premiu Tehnic. A adunat multe alte premii și nominalizări.

Adolph Chevallier (1881 -1963)

La 16 ani, pleacă la Lausanne, Elveția, unde studiază arta fotografică. Revenit în țară, în 1921 obține brevetul de fotograf al Curții Regale. Un an mai târziu își deschide un studio în Piatra Neamț alături de liceul Petru Rareș , mutându-se mai apoi lângă actualul Teatru al Tineretului.

Chevallier este autorul unor portrete ale Reginei Maria, realizate în vizitele acesteia la Bicaz, unde se afla reședința Domeniului Coroanei, azi clădire a primăriei. Tot pentru Casa regală, a mai fotografiat pe regele Ferdinand, pe generalul Berthelot în mijlocul ofițerilor, sau pe George Enescu. Adolphe A. Chevallier este cunoscut și ca artist fotograf al Văii Bistriței, multe din fotografiile sale având ca subiect ocupațiile tradiționale alte timpului, precum plutăritul, portul popular, datinile și obiceiurile locului, țărani, țigani, evrei, precum și imagini ale orașului Piatra Neamț și a altor localități din împrejurimi, având un caracter documentar deosebit pentru zona Neamțului.

La muzeul etnografic din localitate există o colecție de 200 de clișee pe sticlă din perioada interbelică. Chevallier a fost foarte atașat de această zonă ilustrând tocmai viața la țară și principalele ocupații ale țăranului de pe Valea Bistriței.

Nu s-a reușit înca să se pună în valoare cu adevarat opera acestui artist fotograf. Lucrările lui, totuși, au fost prezente în câteva expoziții de cartofilie la Piatra-Neamț si București. Printurile originale au valoare de colectie pentru pasionații cartofili.

 

În mediul virtual, însă, Chevallier este bine reprezentat. Menționez site-ul Old Romania-Adolph Chevallier  photography.

DESPRE ARTA PERFORMATIVĂ

DESPRE ARTA PERFORMATIVĂ

Arta performativă este o acţiune care arareori lasă în urma sa o dovadă a existenței sale precum o fotografie, un film sau un text. As putea presupune că acestă arta îşi are originile  în practicile ritualice întâlnite de-a lungul istoriei evoluției umanității.

În performance, corpul artistului este mijlocul său de producție, iar acțiunile vii pe care el sau ea le efectuează sunt opera de artă. Termenul, folosit vag la început, a apărut în jurul anilor 1960 la practicienii americani care au căutat o modalitate de a descrie evenimentele live care aveau loc în acel moment. Performance art presupune, de obicei, patru elemente: timp, spațiu, corpul interpretului, și o relație între public și interpret. În mod tradițional, acțiunea este interdisciplinară pentru că utilizează un alt fel de artă vizuală combinând pasaje video, efecte sonore sau recuzită. Deși performance-ul se prezintă sub forma de acțiune live, ajunge la publicul larg prin documentare video, audio sau foto.

Arta performativă este diferita de teatrul tradițional prin respingerea unui fir narativ clar, prin  utilizarea de structuri și prin apel direct la publicul prezent. Performance-ul încalcă regulile, desfinteaza tabu-urile, amestecă cu îndrăzneală aspecte ale vieții publice cu scene din traiul particular. Arta Performativă  exprimă o gamă largă de practici artistice care implică experiență corporală și acțiune live, iar conotațiile sale radicale derivă din provocarea la adresa moravurilor sociale convenționale și la adresa valorilor artistice ale unui trecutul nu tocmai îndepărtat. Atenția acordată acțiunii artistului sugerează că arta există în spațiul real și în timp real.

Deoarece arta de performanță urmărește acțiunea live a artistului și experiența privitorului în spațiul real și în timp real, rareori s-a produs un obiect final pretabil la a fi vândut, colecționat, sau expus.  Dezvoltarea continuă a fotografiei și a tehnicilor video au oferit artiștilor un mod viabil de a înregistra și de a distribui pe scară largă această artă  nouă. Acceptarea pe scară largă a performance-ului ca artă în perioada ultimilor  40 de ani a condus la noi tendințe în practica și înțelegerea acesteia. În mod logic , necesitatea de a stabili o poziție performance-ului în cadrul istoriei artei a făcut ca muzeele și criticii să se concentreze mult pe fotografiile și clipurile video care fuseseră realizate  doar ca mărturii ale evenimentelor  live. În acest context, aceste materiale de arhivă au căpătat statut de artă performativă originală, în contradicție cu intenția artiștilor, care-și împărtășesc arta în mod direct. Unii artiști și unele instituțiide artă pun acum în scenă reconstituiri ale producțiilor performance anterioare, în scopul de a recuceri experiența unor evenimente live.

Secolul al XXI-lea se bucură de noi strategii performative, bazate pe estetica relațională, pe arta intervenționistă. Noile producții încurajează spectatorii să relaționeze, să converseze. Rirkrit Tiravanija a realizat performance-uri care au presupus ospețe în muzee, gătind conform bucătăriei thailandeze. Aceasta pentru a încuraja privitorul să participe activ la realizarea producției artistice.

Nu pot să nu mă întreb, evident, retoric: fachirii, cei care scot flăcări pe nas și își bagă săbii pe gât, sunt artiști performativi?  Ce se poate spune de evoluția mulțimii de la Festivalul Tomatina, unde mii de oameni se bat cu roșii până curg râuri de bulion pe străzile localității Bunol, din Spania, sau despre isteria generalizată de la Fiesta de San Fermin, în aceeași Spanie, când o divizie de tauri înfierbântați urmăresc pe străzile Pamplonei pe cetățenii curajoși care fug din fața lor mâncând pământul? Sunt acestea exemple de performance colectiv, intens mediatizat prin transmiterea live către toate meridianele globului? Probabil ca nu doarece le lipsește intenționalitatea, mesajul ascuns al emițătorului, al celui ce-și supune corpul caznelor pentru a ne transmite nouă, privitorilor  ceea ce are de transmis. Desigur, nu, deși în toate exemplele înșiruite se regăsesc toate celelalte caracteristici ale performance-ului.

Marina Abramovic  Artist performativ

„Suferinţa este întotdeauna bună. Nici un fel de operă de artă măreaţă nu a fost creată dintr-un sentiment de fericire“

Poate că acestă filosofie de viaţă şi credinţa a sa, a guvernat toate acţiunile sale performative . În majoritatea acestor acte artistice performative subiectul este legătura dintre oameni , legătura de dragoste, tristetea şi simplitatea dramatica a unei desparţiri ori faptul că oamenii pot face rau altor oameni fară să-şi dea seama. Este un artist colosal care prin poveştile create a reuşit să pună pe gânduri milioane de oameni.

De origine din Serbia artista ajunge în New York unde începe o serie de spectacole performative  Ea creează majoritatea acestor spectacole performative alături de Ulay partenerul ei, povestea lor de dragoste fiind ea insăşi un act performativ.

În 1976 are loc primul lor spectacol public ,, Relaţie în spaţiu’’ în timpul căruia ei aleargă goi timp te o ora ciocnindu-se cu o viteză din ce în ce mai mare. Spectacolul pune accent pe ciocnirea dintre doua suflete, ciocnire care trebuie să crească în intensitate şi energie pe măsură ce trece timpul. Probabil vroiau să sublinieze că o dată cu trecerea timpului relaţia nu trebuie să scadă în intensitate. Urmează un alt spectacol ,,Relaţie în timp’’ in care cei doi şi-au împletit părul într-o coadă comună şi au stat aşa fară spectatori timp de 16 ore până la epuizare, după aceasta accesul spectatorilor fiind permis în sală, iar ei reusesc să mai stea legaţi cu propriul păr încă o ora . Voiau să afle dacă energia insuflată de public le mai poate da energie pentru a rezista în continuare înlanţuiţi. Ori poate voiau să demonstreze că cei din jur îţi pot influenţa viaţa în mod pozitiv şi te pot face să treci peste lururile cele mai dificile. Tot din acestă serie, poate face parte şi actul performativ din 1977 când la intrarea muzeului din Bologna cei doi se asează goi de o parte şi de alta, a usii de la intrare şi obligă publicul să treacă printre ei privind în fată pe unul dintre ei.  Spectacolul vorbeşte despre faptul că o relaţie poate fi distrusă de o a treia persoană, despre cum rezistă un cuplu la acest lucru şi despre cum se simte acea dea treia persoană care se interpune între cei doi, ce senimente te încearcă atunci când eşti obligat să alegi pe cine să priveşti în ochi şi căruia să-i întorci spatele.

Un alt spectacol pe care eu l-am apreciat ca foarte interesant şi plin de emotie a fost  cel  din  1974 în care Marina Abramovic lasă la îndemâna spectatorilor mai multe obiecte inofensive dar şi unele periculoase cum ar fi un pistol, un topor, o răzătore, lanţuri şi alte obiecte ascuţie şi contondente, iar ea îşi pune corpul la dispoziţia publicului care poate să facă orice cu aceasta fără nici un fel de consecinţe. Această libertate a generat publicului atât energii pozitive cât şi negative, artista fiind tăiată, lovită înţepată şi chiar cu pistolul la tâmplă, violenta carescând o dată cu timpul şi probabil încurajată prin lipsa consecinţelor. Demonrează că oamenii pot fi foarte cruzi şi violenţi în momente în care nimic nu controlează aceste porniri. Dupa sase ore, artista se ridica însângerată iar spectatorii pleacă grabiţi speriaţi de efectele propriilor acţiuni, şi de o posibilă confruntare.

Marina Abramovici reuşeşte să facă din chiar viaţa şi povestea ei de dragoste un act performativ

Porneste de la primele acte performative în care vorbea despre iubirea dintre doi oameni şi-şi finalizează relaţia tot aşa, printr-un act performativ. Cei doi îşi doreau să parcurgă Marele zid Chinezesc din sensuri opuse, Ulay mergând dinspre deşert (focul ca simbol masculin) şi ea dinspre mare, să se întâlnescă la mijloc şi să se casătorească acolo, însă aprobarile au durat opt ani timp în care relaţia dintre cei doi a început să se deterioreze, iar in momentul când au primit autorizaţia de a stabate acest traseu au facut acest lucru însă după ce s-au întâlnit la mijlocul drumului fiecare a plecat pe drumul sau.

După 22 de ani de la acest moment, in  2010, la Muzeul de Artă Moderna din New York se organizează o expoziţie retrospectivă a carierei Marinei Abramovic, iar aceasta pe lângă fotografii doreşte să se expună pe sine şi aşează o masa şi două scaune cu scopul de a oferii câte o privire fiecarei personae care se asează în faţa ei. La un moment dat fără a fi anunţată pe scaunul din faţa ei se asează Ulay acestia privinduse în faţă după 22 de ani. Emoţilile celor doi au fost dupa părerea mea un spectacol în spectacol.

Un alt act performativ de care am fost impresionat prin simplitatea acţiunii, şi prin puterea mesajului transmis a fost cel în care artista invite publicul sa bea un pahar de apă în mod conştient.